"Nu exista nimic mai derutant decat fata adevarata a omului,
deoarece nimeni n-o crede!"
3 comments:
Anonymous
said...
În sufletul meu ca ca într-o fântână îmi duc călătoria în sens invers, de la suprafața afișată- spre miezul care nu îngheață niciodată. Pereții concavi ai fântânii în care călătoresc, ca să mă regăsesc, sunt căptușiți cu oglinzi , de diferite forme și dimensiuni, ba uneori au și un colorit aparte, sau au straturi de sidef în care imaginea se multiplică de câteva ori.Mă văd pe mine: Eu descoperind fețele mele. Uneori e amuzant, alteori mă umplu de vanitate când fața îmi strălucește de mândrie, dar sunt și momente în care mi-aș dori ca nimeni să nu vadă acele fețe ale mele, nici măcar eu. Sunt fețe egoiste, agresive, depresive, lascive...dar sunt ale mele, am toate aceste “ calități” . Curios: ascensiunea spre statutul de om coincide cu coborârea către esență , cu cât cobori, cu atât te înalți, pentru că aceste fețe ale tale, odată conștientizate pot rămâne în urmă, pot fi depășite, depinde de tine. Așa mi se întâmplă ca atunci când întâlnesc un om ce îmi amintește de una din fețele mele urâte să nu îl blamez, ci să îl compătimesc, să încerc să accept că și eu port în mine o astfel de dimensiune. Adică să nu fiu eu care aruncă cu piatra!
O căruță de stimă! ( trasă de renii moșului care sunt pe drum...eu știu, și îl aștept)
De la o vreme ... n-as putea sa precizez cam de le ce varsta, am inceput sa cred ca pentru a progresa, ca om, este important sa ai "suisuri" si "coborasuri", reusite si deceptii, bucurii si tristeti - toate alternand, fiecare cadere motivandu-ma sa "ma ridic" mai sus si cu mai mult entuziasm, cu mai multa incredere, iar toate acestea nascute din cunoastere, din experienta, din trairile pe care le-am avut in momentele placute sau mai putin placute: cred ca as fi nefericit daca zi de zi asa avea parte doar de reusite - ar deveni insuportabil sa "castig" intotdeauna!
Dar nu va speriati ... lucrurile sunt mult mai simple in realitate :)
3 comments:
În sufletul meu ca ca într-o fântână îmi duc călătoria în sens invers, de la suprafața afișată- spre miezul care nu îngheață niciodată. Pereții concavi ai fântânii în care călătoresc, ca să mă regăsesc, sunt căptușiți cu oglinzi , de diferite forme și dimensiuni, ba uneori au și un colorit aparte, sau au straturi de sidef în care imaginea se multiplică de câteva ori.Mă văd pe mine: Eu descoperind fețele mele. Uneori e amuzant, alteori mă umplu de vanitate când fața îmi strălucește de mândrie, dar sunt și momente în care mi-aș dori ca nimeni să nu vadă acele fețe ale mele, nici măcar eu. Sunt fețe egoiste, agresive, depresive, lascive...dar sunt ale mele, am toate aceste “ calități” .
Curios: ascensiunea spre statutul de om coincide cu coborârea către esență , cu cât cobori, cu atât te înalți, pentru că aceste fețe ale tale, odată conștientizate pot rămâne în urmă, pot fi depășite, depinde de tine. Așa mi se întâmplă ca atunci când întâlnesc un om ce îmi amintește de una din fețele mele urâte să nu îl blamez, ci să îl compătimesc, să încerc să accept că și eu port în mine o astfel de dimensiune. Adică să nu fiu eu care aruncă cu piatra!
O căruță de stimă! ( trasă de renii moșului care sunt pe drum...eu știu, și îl aștept)
De la o vreme ... n-as putea sa precizez cam de le ce varsta, am inceput sa cred ca pentru a progresa, ca om, este important sa ai "suisuri" si "coborasuri", reusite si deceptii, bucurii si tristeti - toate alternand, fiecare cadere motivandu-ma sa "ma ridic" mai sus si cu mai mult entuziasm, cu mai multa incredere, iar toate acestea nascute din cunoastere, din experienta, din trairile pe care le-am avut in momentele placute sau mai putin placute: cred ca as fi nefericit daca zi de zi asa avea parte doar de reusite - ar deveni insuportabil sa "castig" intotdeauna!
Dar nu va speriati ... lucrurile sunt mult mai simple in realitate :)
Multumesc
Auras
poate dupa 1991?....
Post a Comment